Ziua aia în care mi-am călcat pe mândrie

Știti cum e…vine o zi în viața oricărui om în care îți dai seama că e prea mare.

Așa și la mine. Mă uitam ușor câș și încercam să înțeleg ce se întâmplă. Privirea aia de cățeluș pierdut, cu capul ușor într-o parte, care asteaptă să înțeleagă unde s-a ascuns mâncarea. În cazul meu, încercam să îmi imaginez cam ce-ar putea să ascundă ditamai chifteaua.

Am întors-o pe-o parte și pe cealaltă.

„Ești sigur că merge?”

”Da, mă, ce să aibă?”

Pai ce să n-aibă, că simțeam că mă înghite. Și tocmai pe mine, care cerusem mereu să fie mai mare. Aveam atâtea trăiri în contradictoriu că nu știam de unde să mă mai iau. Parcă tot crezul meu de-o viață s-a dus direct în Dâmbovița.

Spășită, am pus mâna pe telefon:

”Auzi, fă-mi și mie logo-ul ăla un pic mai mic…”

 

PS: întâmplările relatate sunt reale. Da, am cerut ca logo-ul să fie mai mic. Crucificați-mă! De fapt nu, nu o faceți, că mi-am făcut eu mustrări de conștiință o săptămână prima oară când am cerut asta.

Mă opresc din făcut glume singură și trag și o concluzie: da, e un moment când logo-ul e mult prea mare și nu mai înseamnă nimic. De multe ori avem câțiva pixeli pe câțiva pixeli pentru a transmite un mesaj, o emoție, o măslină. Și atunci cred că e bine să fim economi cu spațiul vizual.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s